Zonele centrale ale unor oraşe mă duc cu gândul la pozele unor tipe de pe Facebook sau Instagram: portrete cu un machiaj excesiv şi standardizat, buze ţuguiate sau strânse într-un colţ, o sprânceană ridicată. Menite să aţâte, să atragă atenţia, să te facă să petreci timpul împreună (puteţi alege la ce să vă gândiţi: femei sau oraşe). Le vezi, le admiri, te bucuri de ele în fugă şi ele de tine, îţi zici că ţi-ai dori să le revezi, pleci şi le uiţi.
Ăsta-i motivul pentru care în multe delegaţii de o zi, două nu îmi mai iau cu mine aparatul foto şi cele câteva lentile care îmi fac rucsacul să cântărească, cu laptop cu tot, mai bine de 10 kg. „Cărţi de vizită”, poze de facebook şi instagram pot să îmi fac şi cu telefonul.
Am nevoie de timp pentru a-mi câştiga iluzia că nu sunt complet străin unui loc. Abia atunci pot apăsa degetul pe declanşator în speranţa că voi prinde un cadru care să-mi evoce cu adevărat ceva despre experienţa mea în acel loc.
Tot ăsta-i motivul pentru care, atunci când pot, iau centrul prin învăluire, încep de la periferia lui, pe străzi lăturalnice. Hălădui prin cartiere, încerc să văd oraşul în casa lui: fără fard, mascara, tuş, corectoare.
Aşa am făcut de curând în Belgrad când am avut de ales între două variante pentru a mă plimba între două bastioane ale globalizării (două hoteluri cu personalitate invers proporțională cu stelele multe pe care le aveau). Varianta A: cu taxiul (5 minute şi 1000 dinari în minus); varianta B: pe jos printre blocuri (40 minute şi 1000 de imagini şi impresii în plus).
[foogallery id=”85″]
Am repetat experienţa asta de mai multe ori înainte de a-mi îndrepta atenţia către centru aşa că pentru mine Belgradul înseamnă femeia stând pe un scaun pe scara unui bloc comunist, lângă o colivie mare cu un canar, şirul de flori de un roşu aprins răsărite parcă din betonul cenuşiu care îţi ghidau privirea către ei. Şi acum regret că n-am avut curaj să le fac o poză. Mai sunt muncitorii care beau bere la o crâşmă de cartier, bătrâneii care jucau şah, ascunşi de soare sub un copac, femeile ţinându-şi copiii de mână într-un parc, băieţii şi fetele jucând baschet pe terenurile dintre blocurile înalte construite într-o imitaţie nefericită a arhitecturii brutaliste, des întâlnită în acea zonă a oraşului.
Am făcut multe poze. Majoritatea imaginilor însă n-au trecul prin irisul vreuneia dintre lentilele mele. Fotograf submediocru şi prea ruşinos pentru o astfel de îndeletnicire chiar şi pentru un amator, am lăsat chipurile Belgradului să stimuleze doar retina ochilor mei.
Şi totuşi Belgradul n-am să-l uit. Chiar dacă nu-mi mai aduc aminte ce am văzut prin centru, printre blocuri însă parcă am fost ieri. Cred că acolo i-am văzut şi sufletul.