La mulţi ani, mândro!
Chiar dacă te bombăn uneori şi nu-mi plac toate neamurile tale (a se citi rudă, nu naţie!) şi implicit ale mele, chiar dacă mi te-aş dori mai curată, mai de cuvânt, mai cu simţ de răspundere, mai verticală, mai…, mai…, mai… îţi spun că îmi place de tine. Aşa mare şi dodoloaţă te vreau, cu miazăziua, miazănoaptea, apusul, răsăritul şi mijlocul tău, cu toate păcatele lor cu tot. Nu o anorexică şi o schilodită aşa cum te văd unii care se cred mai cu moţ decât alţii, sau care suferă de amnezie.
În drumurile mele prin străinătăţi nu te-am vorbit niciodată de rău şi am încercat să nu te fac de ruşine. Mi-am făcut treaba acolo poate chiar mai abitir decât acasă tocmai pentru a arăta că nu suntem cu nimic mai prejos decât alţii, chiar dacă avem noi metehnele noastre. Dar cine nu are?
Aşa mai mare, mai câinos şi mai încruntat cum am ajuns, tot mă bucur când mă întorc la tine şi mă cuprind emoţiile când te descopăr.
Îmi învăţ odraslele nu doar să te respecte ci să te iubească pentru că, oricât de patetic ar suna, te iubesc! şi sper să rămână aşa.
Trăiască România dodoloaţă!