Mi-am permis aroganţa de a-mi spune mai demult că sunt suficient de raţional, de matur, de puternic încât să nu mă mai ataşez de lucruri. Mai devreme sau mai târziu însă aroganţele se plătesc. Cu dobândă.
Azi, vişinica mea superbă a plecat. Nu era nici A. cu copiii, într-unul dintre rarele momente în care a folosit-o ea, nici tata, ducându-mi-o la spălat sau la schimbat cauciucurile (fiindcă fii-su e prea ocupat şi ar umbla din nou, o vară întreagă, cu gumele de iarnă), nici C, unul dintre puţinii căruia i-aş fi împrumutat-o. A plecat şi nu se va mai intoarce în parcarea de pe strada L.
Mi-am repetat: „Băi, eşti tâmpit, e doar o maşină! Fiare. Faine ce-i drept, dar fiare. Nu e Rareşoaia (Dacia noastră 1310, alb 40) care a făcut parte din copilăria mea şi după care aproape că am plâns când a dus-o tata la REMAT. Nu e vreo bijuterie auto, vreo raritate.”.
Mi-am dat toate argumentele logice prin care să mă conving de absurdul emoţiilor mele.
„Fraiere, e o maşină. . , A se citi PUNCT, o maşină!”.
Bagă-ţi punctul unde vrei dar e maşina în care am spintecat nopţile de vineri în drum spre Vintilă Vodă. În care am prins apusuri și răsărituri pe Siriu, în care am făcut la miez de noapte un drum de patru ore în două, cu care am fost toți cinci în tabăra HS din Apuseni, cu care m-am dus în ture de SUP pe lacurile patriei. Sala mea de audiții matinale cu Moțarji, Pinc Floiji, Drim Thietărși și alții care mă inspirau la început de zi. Sau la sfârșitul ei. În care am sunat oameni cu care mi-a făcut plăcere să vorbesc sau care nu au vrut să-mi răspundă. E aroganta sclipitoare cu care l-am dus pe Radu acasă.
Nimic spectaculos, nimic de National Geographic, kilometri în țară, nimic mai mult. Dar sunt kilometrii mei, în superba mea, cu poveștile mele.
M-am dus să-mi înec melancoliile într-o bere (deşi nu prea mai beau aşa ceva) oferită cu prietenie de către T.: „Mă, tu faci teatru acuma, nu?”. Nu fac prietene. M-am prostit, şi m-am despărţit mai greu de o arogantă vişinie.