Despre denie, impozitul pe maşini, rahatul de pe banchetă şi din mine

Zilele trecute m-am întâlnit cu R. Mergea la fel cum o făcea și când eram la școală, un picior adus spre interior, posteriorul scos nenatural, ca un om care se ține greu ca să nu-l scape ceva. Se ținea, ce-i drept, cu mâna de dos, semn că handicapul era dublat de o necesitate reală sau că deja avusese loc incidentul, mergea stânjenit și greoi. În opt ani de școală mă obișnuisem cu astfel de incidente, mai ales că aveam o porțiune din drumul spre casă care ne era comună.
Eu mutam lucruri dintr-o mașină într-alta și mă pregăteam să merg în direcția în care mergea el.
L-am văzut că nu-i e bine, altfel nu m-aș fi gândit să-l abordez pentru că de mult timp nu mă mai recunoștea. Însă mi-a fost frică că, dacă incidentul s-a produs, îmi pătează bancheta mașinii care, proaspăt spălată, strălucea de-a dreptul arogant în lumina amurgului.
Într-o fracțiune de secundă R., mi-a umplut mintea de clișee cinematografice, pilde și povești pe care le citesc copiilor…. doar că filmul era aici: băiatul care le avea pe toate se întâlnește cu cel lovit de soartă. Mi-am zis că, fără să-l întreb dacă pot să-l duc acasă, o să-mi fie rușine mult timp de acum încolo. “R, vrei să te duc acasă?”. I s-a luminat fața, și asta nu pentru că m-ar fi recunoscut. “Mulțumesc, dacă poți, ….am fost la denie dar ține mult. Dacă nu iau autobuzul.”
Încui o mașină și mă îndrept spre portbagajul arogantei, poate găsesc o pungă s-o pun pe banchetă pentru orice eventualitate. “Văd că ai două mașini, ai de dat impozit la ele nu glumă” îmi zice R. și parcă-mi bagă un cuțit în inimă. Mă lovește rușinea din nou, “Las-o naibii de pungă” îmi zic și-l poftesc pe R. în mașină.
R, fugea doar de incident, probabil că reușise cu timpul să se controleze mai bine, așa că bancheta nu se umpluse de rahat. Însă eu mă simțeam ca unul.
Am vorbit un pic, m-a întrebat cine sunt și și-a adus aminte de mine. L-am lăsat în faţa porţii şi mi-a mulţumit de parcă i-aş fi făcut un mare serviciu.
M-am întors acasă când ai mei dormeau cu toții. M-a lovit un puternic sentiment de recunoștință când i-am văzut dar şi gândul că din nou că în loc de post n-am ţinut decât un regim alimentar.