Despre prezervative, dirijori şi atentatele din Bruxelles

C. este genul de om căruia îi pasă. Nu e mama tuturor răniţilor, cel care nu poate dormi din cauza balenelor măcelărite de către japonezi sau care să plângă din cauza diminuării numărului de masculi de babuini pitici. Dar îi pasă de ce se întâmplă în jurul lui, în urbă, în ţară, pe continent şi în lume. Se şi implică uneori, chiar dacă poate, câteodată, este vorba doar de un comentariu, un text, o replică spuse cu cap şi coadă, argumentat, pertinent. Dar îi pasă.

Mi-a fost vecin, amic şi acum mi-aş permite să spun că îmi este prieten. A. mi-a spus odată despre el, cu ricoşeu evident în interlocutorul care-i sunt uneori, că prietenul meu C vorbeşte uneori mult şi nu spune mai nimic. Şi n-am avut cum s-o combat. Putem însă polemiza şi râde pe teme dintre cele mai serioase dar și dintre cele mai insipide, incolore şi inodore, şi cu toate astea, astfel de exerciţii ne fac cred plăcere amândurora pentru că ne stimulează totuşi neurorii atrofiaţi.

Manneken Pis - Bruxelles - Belgique

În seara asta l-am sunat să-mi spună ce a făcut I., fiica lui, care a participat recent la un concurs de atletism. De aici am trecut la geometrie, la polemicile hipstericoase ale unora de pe net, la prezervativele cu 24 de lei cutia de 10 bucăţi de la DM (ca între taţi de 30+ 40+, cu mai mult de un copil în parohie), la Raspodia Nr. 2 de Enescu, pe care tocmai o ascultasem în direct şi care a fost reluată la un moment dat de către dirijorul Cristian Mandeal, egourile noastre pompate s-au contrat cu privire la rolul dirijorului în orchestră, am mai avut chestiuni auto şi alte lucruri la fel de importante. Ne-am despărţit urându-i succes în demersul lui pedagogic din spaţiul euclidian (făcea temele cu I.).

În tot acest timp, 32 de familii îşi plângeau morţii iar altele se rugau pentru sănătatea răniţilor în urma atentatului din Bruxelles. Iar noi, ăştia care credem că ne pasă, n-am zis niciun cuvânt despre asta. Hi-hi-hi, ha-ha-ha, euclidiene, prezervative, Mandeal şi reboot-ul rapsodiei, etc., etc. După discuţia cu C., dă-i cu circularul,  cu freza, totul normal… 32 de morţi în inima Europei n-au fost suficienţi pentru a ne face să spunem măcar „Ai văzut mă ce s-a întâmplat?”. După Paris, 32 de morţi e o treabă de amatori.

Când mi-am dat seama de asta parcă m-a lovit leuca în cap. Dacă lucrurile astea încep să intre în „normalitate”, dacă nu ne mai revoltă, sau măcar să ne strice serile și cheful de hlizeli atunci e tristă situația. Dacă asta s-ar fi întamplat în urmă cu 10 ani, ne-ar fi „dat peste cap” sistemul de „valori”. Am plecat din atelier lehămețit de circular, de frează, de mine. Am intrat să-i salut pe T. și A. care se uitau la un film. „Ai văzut ce s-a întamplat?”, întreabă A. „Da”, zic eu. „Nașpa”. Și cam atât. Filmul merge în continuare. „Salut”, „Salut”.

Filmul merge în continuare. Pentru 32 însă, NU.

Manneken, poți să te piși pe noi!

Leave a Reply

Your email address will not be published.