Citind următorul articol de pe BBC Culture http://www.bbc.com/culture/story/20140709-never-too-late-to-learn pot spune:
Da, da, da!
Dacă mai are cineva vreun dubiu cu privire la învățarea unui instrument din cauza vârstei îi recomand din tot sufletul să renunțe…. la dubii, desigur.
Eu m-am apucat de pian când eram mult mai tânăr, adică anul trecut, când aveam 35 de ani (și trei copii). A fost un moment dintr-acela unic, o fracțiune de secundă în care iei o decizie fără să mai stai pe gânduri, pentru că ŞTII că aşa trebuie făcut. Peste două zile căram pianul la etajul 4 și aveam deja profesor pentru mine și T.
Am mers la lecții impreună. Ea o oră, eu următoarea. Ne aşteptam în aceeaşi cameră şi trăgeam cu urechea unul la altul. Eu în timp ce scriam mail-uri, ea în timp ce desena.
Performanţă în cazul meu? în niciun caz. Bucurie? totală.
Am mers vreo patru luni împreună până când P uzurpatorul mi-a luat locul.
După prima lună profesoara mi-a cântat Menuetul în Sol major BWV ANH. 114 atribuită lui Bach (de fapt Christian Petzold). Alt moment dintr-acela. ASTA vreau să învăţ. Am renunţat temporar la profesor în favoarea uzurpatorului dar nu m-am lăsat până când nu am descifrat partitura şi, la fel ca în articolul de pe BBC, mai lucrez şi acum la ea pentru că ai tot timpul câte ceva de învăţat, îmbunătăţit, te transmis.
Dar astea sunt detalii mai mult sau mai puţin tehnice. Bucuria de a cânta, mai ales când intri în ACEA stare, este unică. În ACEA stare, pe care eu n-o pot atinge din păcate tot timpul, simţi cum ți se goleşte mintea de gânduri, de zumzet, de balast. Ești TU.
Eu regret că prima dată când m-am gândit la pian, în urmă cu vreo 15 ani, nu mi-am urmat impulsul și am acordat credit unui binevoitor care mi-a spus că e prea târziu.
Niciodată nu e prea târziu. Asta vreau eu să vă transmit vouă, celor care poate stați pe gânduri.